Stefan Peca, Dramaturg
În timpul cercetării pentru realizarea spectacolului
interviuri, biografii ale unor membri de familie, ma-
„În cuvintele tale” am vizionat, împreună cu regizorul
Radu Apostol, în jur de 1000 de filmulețe create în 2015
de oameni din patru orașe ale României, București,
Cluj-Napoca, Sibiu și Brăila, în urma unor ateliere de
digital storytelling. Tema generală a acestor filmulețe
a fost relevarea diversității culturale din România prin
intermediul unor povești personale.
Participanții, povestitori neprofesioniști, au învățat
să se folosească de imagini și să creeze un video,
ilustrându-și scenariul scris. Au rezultat filmulețe ex-
trem de eterogene: eseuri, povestiri, mini-monografii,
teriale de prezentare ale unor ONG-uri etc. Au existat
însă și elemente unitare în aceste creații, indiferent de
spațiul geografic în care au fost realizate, ținând de
felul în care deprindem să ne exprimăm în decursul
vieții. Majoritatea filmulețelor, chiar atunci când aveau
ca temă familia sau viața personală a creatorilor, deveneau
extrem de impersonale prin formulările clișeistice alese.
Chiar și când ofereau detalii despre viața lor, oamenii
își puneau un fel de zid de protecție prin aceste formulări
“frumoase”, clișeul îi salva de la vulnerabilitate sau o reală
deschidere către viața lor subiectivă.
Altfel, operau cu clișee desprinse parcă din epoca de aur
a naționalismului comunist (țara e sfântă, satul e o icoană,
suntem victime ale istoriei) updatate la epoca Facebook
(s-a pierdut patriotismul, nimic nu mai e sfânt), cu toată
superficialitatea și lipsa sa de informație, formulări pom-
poase, utilizarea improprie și abundentă a figurilor de stil.
Faptul că nu conta dacă filmulețul respectiv este din Brăila
sau Cluj, indiferent de vârstă exprimarea fiind în esența
ei aproape identică, ne-a pus pe gânduri. Evident, această
deprindere a stilului „frumos” de a povesti vine din școală,
de la primele compuneri pe care trebuie să le facem.
În epoca în care fiecare dintre noi avem o platformă de
exprimare online, fiecare dintre noi devenind persoane
publice (Facebook sau Twitter au ajuns să fie citate ca
surse în media mainstream), felul în care ne exprimăm
și gândim în clișee deprinse superficial capătă valența
unui fenomen social. Suntem așa cum ne exprimăm,
până la urmă, chiar dacă nu exprimăm de fapt ce
suntem. Deprinderea spiritului critic pare că ar fi pe ultimul
loc în cadrul priorităților educaționale. Așa că, sursa ma-
joră de inspirație în construcția poveștii din În cuvintele
tale nu a fost ce spun aceste 1000 de filmulețe, acești
1000 de oameni din 4 spații diferite din România, ci cum
o spun. Cum învățăm să ne exprimăm? Cum povestim?
Ce înseamnă „a fi personal”?